A apărut la editura Polirom romanul Ultimele iubiri de Virgil Duda, scriere epică de aspect impunător, roman în toată puterea cuvântului. Aceasta vrea să însemne personaje pregnante, acţiune condusă pe mai multe paliere, procese morale şi sufleteşti, reconstituire de medii. Le avem, toate acestea, din plin, cum le avusesem şi în alte scrieri ale lui Virgil Duda, în Catedrala (1969), în Anchetatorul apatic (1971), în Deruta (1973), în Cora (1977), în Hărţuiala (1984), în Viaţă cu efect întârziat (1988), în Şase femei (2002), pentru a aminti doar câteva din titlurile acestui prozator prolific. Pe cât de prolific pe atâta însă de discret, două însuşiri care nu prea merg împreună. Autorii care scriu mult fac şi mult caz, îndeobşte, de performanţele lor. Ţin să-şi lege numele, în conştiinţa publică, de imaginea marii productivităţi literare.

În general Virgil Duda s-a dezinteresat de impunerea unei anume imagini despre sine. El „doar“ a scris. Afirmat cam odată cu Ivasiuc, cu Bălăiţă, cu Buzura, cu Norman Manea, exponenţi ai celui de al doilea val şaizecist, Virgil Duda nu a forţat succesul de care nu a fost totuşi ocolit. Cărţile i-au fost comentate, pe măsură ce apăreau, cu din ce în ce mai mult interes, impunându-se ca repere semnificative ale prozei din epocă.

În 1988 Virgil Duda a emigrat în Israel, fapt care a produs o ruptură în cariera lui literară, cum li s-a întâmplat şi altora care au părăsit România, în aceleaşi condiţii, la sfârşitul secolului trecut. Interzis până în 1990, a reînceput să publice după aceea carte după carte, dar fără ecourile de altădată, fără a fi luat în seamă prea mult. Este dezavantajul celor care au plecat, care fac vizite rare în ţară, ignoraţi când lipsesc, pândiţi de uitare, cel puţin pentru o vreme. Se bucură în schimb, acolo unde trăiesc acum, de alt statut, au dobândit acolo notorietate ? Depinde de fiecare.

Ca şi aici, în emigraţie Virgil Duda a ales să fie discret, potrivit firii sale. Plecaţi în acelaşi fel alţii s-au agitat, şi-au construit o faimă de foşti persecutaţi de regimul comunist, de foşti rezistenţi sau opozanţi, reclamând recompense morale şi nu numai. Au şi obţinut puzderie de burse, de premii, le-au fost traduse scrierile în limbi de mare circulaţie.

Spre deosebire de aceştia, Virgil Duda şi-a exploatat numai estetic condiţia de emigrant în Israel, de evadat din prizonieratul unei dictaturi comuniste, înfăţişând această condiţie în opere care introduc în literatura română o temă nouă.

Astfel, în Ultimele iubiri, tema veche a iubirii din faza târzie dintre un bărbat şi o femeie este împletită cu tema nouă a emigrării, protagoniştii fiind emigranţi din România unde începuse, în urmă cu 25 de ani, relaţia lor acum reluată.

De ce vorbesc totuşi despre tema emigrării şi a vieţii reîncepute în Israel ca despre o temă nouă a literaturii române ? Nu este, după emigrare, scriitor israelian Virgil Duda ? Trăieşte în Israel, evocă lumea de acolo şi numai rar, ca obiect al retrospecţiilor, lumea lăsată în urmă. Nu e deci Virgil Duda scriitor israelian? Voi răspunde limpede : ar fi fost dacă ar fi scris în ebraică, dar scrie în româneşte, ceea ce înseamnă că este scriitor român. Limba în care scrie îi stabileşte unui scriitor cetăţenia literară. Cărţile scrise de Virgil Duda în Israel, ca şi cele ale lui Alexandru Sever, Radu Brateş, Gina Sebastian Alkalay, cu problematica lor specifică, sunt cărţi ale literaturii române. Prin ele şi prin altele literatura română realizează, dacă este să vorbim în termenii geografiei literare, o extindere benefică de teritoriu spiritual.